“Unui om i se poate lua totul in afara de un lucru: ultima dintre libertatile umane- aceea de a ne alege atitudinea in orice circumstante, de a ne alege drumul propriu.” (Viktor Frankl)
Psihiatrul austriac Viktor Frankl si-a dezvoltat ideile pentru cartea sa, Omul isi cauta menirea, intr-un lagar nazist, unde a stat inchis vreme de peste 3 ani, in timpul Celui de-al doilea razboi mondial. In timp ce traia intr-un cosmar, el a ajuns sa inteleaga ca dorinta umana cea mai profunda este aceea de a descoperi menirea si scopul vietii – cum altfel, s-a minunat el, ar putea cineva sa supravietuiasca unor asemena orori? In timp ce multi dintre suprevietuitorii lagarului au suferit de stress postraumatic si vietile lor emotionale au fost distruse, Frank a mers inainte si a devenit doctor, filosof si autorul a 32 de carti. Inainte de moarte el a primit 29 de premii si Medalia Albert Sckweitzer. Cum a putut el sa realizeze toate acestea? A fost el nascut cu samanta maretiei, sau era doar un om obisnuit, care si-a construit un destin extraordinar, raspunzand chemarii sufletului sau?
Miturile noastre cele mai vechi spun ca toti intram in lume cu o chemare in suflet. Carl Yung credea ca atunci cand nu luam aminte la aceasta chemare si nu este o chemare catre maretie, ci o chemare catre sensul vietii – viata noastra este irosita. Cand Frankl a urmat cursul destinului sau, soarta nu a putut sa il infranga, indiferent cat de cumplite erau circumstantele. “Atunci cand spunem DA destinului nostru, suntem capabili sa transcendem suferinta si sa triumfam in conditii care ni se par imposibile.”
Pentru a avea o semnificatie, destinul nostru nu trebuie sa fie maret, sau validat de aclamatiile publicului – precum a fost a lui Frankl – insa trebuie sa fie plin de sens si scop. Aceste calitati sunt total indepente de acumularea de posesiuni materiale, de casatorie, de a intemeia o familie, sau de a deveni faimos. Putem gasi fericirea cu buzunarele goale si in solitudine, tot asa cum putem gasi durere si suferinta, in mijlocul celui mai mare confort din lume si a unui companion deosebit.
Cu cat ne identificam mai mult cu ceea ce au facut parintii nostri – sau nu au reusit sa faca – cu ceea ce a fost programat genetic in cromozomii nostri, cu ceea ce posedam, sau cu ce ne imbracam, cu atat povestea vietii noastre apartine stramosilor nostri sau celorlalti. Ne intunecam viata, gasindu-ne explicatii si realizand o lista cu lucruri pe care nu le putem controla.
“ Bineinteles ca toata lumea are un viitor – la urma urmei, aceasta este functia scurgerii timpului – insa numai anumiti oameni au un destin, pentru ca ei folosesc uneltele sacre pentru a-l crea. “
Cand traim in viitor, asteptand o zi in care lucrurile vor fi mai bune, suntem legati de timpul care se taraste “intr-un ritm meschin de la o zi la alta”, precum spunea Shakespeare. A trai in viitor nu este cu nimic mai diferit de a trai in trecut. In ambele cazuri suntem in stransoarea sortii, retraind constant durerea pe care am experimentat-o, sau tanjind dupa ceva sau cineva diferit de ceea ce avem in mod obisnuit. Experimentam si re-experimentam in mod continuu povestile noastre trecute, fara sa schimbam consecintele.
Putem rupe acest ciclu si sa ne vindecam trecutul in timpul procesului de recuperare a sufletului – dar aceasta nu va insemna ca ne-am implinit destinul. Vindecarea traumelor vechi nu este un lucru minor. Daca le aducem in continuare cu noi, vom ajunge sa umplem ziua de maine cu durerile si fricile lor. In psihologie acest lucru se chema “proiectie” si reprezinta unul din riscurile procesului terapeutic. Un psiholog care a fost el insusi ranit, poate proiecta problemele sale asupra unui pacient. In mod asemanator noi ne proiectam traumele nevindecate asupra celorlati cand calatorim spre implinirea destinului nostru intr-o stare nevindecata.
Daca nu este vindecare, ne vom petrece viata reinventand noi versiuni ale aceleiasi sotii, serviciu si oportunitati – vom reduce 20 de ani de experiente, intr-un singur an in care aceeasi experienta se repeta de 20 de ori. Este greu sa mergi mai departe fara a vindeca temelia. Calatoria de recuperare a sufletului si vinecare a traumelor este o etapa esentiala de pregatire, pentru ca ea muta samanta potentialului nostru de pe un teren stancos, pe unul fertil. Ne vindecam trecutul pentru a ne elibera de traumele care ne-au impiedicat sa ne atingem adevaratul potential si fara pericolul de a ne infecta viitorul.
Ph.D. Alberto Viloldo